ÎNCEPUTUL

Mi-a luat ceva timp sa scriu cel de-al doilea post, wow...

Dupa ce am scris primul articol, am vorbit cu prietena mea Alina si m-a intrebat cat de des intentionez sa postez, iar eu i-am spus ca intentia mea este sa scriu un articol pe saptamana. Ei bine, au trecut 25 de zile de la primul post iar eu nu am avut cea mai buna dispozitie si nu m-am simtit  inspirata. Mi-am dat seama ca cel mai bine ar fi sa scriu atunci cand sunt inspirata si sa postez cand simt.

La lucru, sunt inspirata de cele mai multe ori.

Fiind inconjurata de oameni, acestia imi dau posibilitatea sa ii analizez nu numai pe ei dar si  pe mine insami, precum si situatiile create. Scriu de foarte multe ori notite pe bonurile de casa si intentionez sa le transform intr-un text, dar cand ajung acasa, inspiratia dispare. De cele mai multe ori, ma uit pe textul pe care l-am pus pe foaie si sunt atat de uimita, de parca nu l-as fi scris eu. Acum realizez ca au fost momente de inspiratie divina – asa o numesc eu.

Cred ca am pierdut biletelul cu notitele de acum 2 zile, dar am gasit notita de acum 5 zile si am scris ceva de genul:

"Totul a inceput de la UNU, iar apoi UNU s-a multiplicat in Multi. Cand Multi traiesc o experienta, fie ea rea sau buna, UNU traieste aceeasi experienta ca Multi. Cand Multi se ranesc pe ei insisi, il ranesc pe UNU. Cand Multi se iubesc pe ei insisi, il iubesc pe UNU. Asa ca, in esenta, Multi sunt de fapt expresia lui UNU si totul a pornit de la El – UNU. Si nu exista moarte, pentru ca UNU este cel care traieste dintotdeauna si pentru totdeauna... si nimeni nu moare, ci doar se transforma."

Este uimitor cum noi, oamenii, am ajuns sa uitam cine suntem in esenta si de unde am venit. Sunt constienta ca uitarea noastra nu este intamplatoare, ci a fost intentionata cu scopul de a ne acorda libertatea sa experimentam viata asa cum dorim. Uitarea noastra a atras dupa sine separarea. Separare care este, de fapt, o iluzie, pentru ca nu putem fi separati de cel care traieste in noi si care este noi. Eu cred ca separarea are scopul de a ne crea cel mai autentic sine si de a ajunge, prin propriile noastre puteri, milostivi, adica asemenea lui Dumnezeu.

Si aceasta uitare, chiar daca este dureroasa, este o binecuvantare.

Zic "dureroasa" pentru ca uneori simt ca nu imi pot gasi locul, indiferent unde ma aflu si cu cine sunt – fie cu mama, fratele, iubitul, prietenii etc. O tristete fara margini ma inconjoara ca un nor de fum si ma apuca un dor inexplicabil de "Casa". Si totusi, sunt acasa, dar nu sunt acasa... Ma uit la cer si incep sa plang, ca un copil care cere sa nu fie lasat singur. Cer o imbratisare, dar nu una omeneasca, ci una dumnezeiasca... si plang uneori pana nu mai am lacrimi, iar apoi, intr-un final, ma calmez. Merg pe terasa, inconjurata de pomi, si aud cantecul pasarilor. Ma uit la cer si la iarba si simt o liniste deplina. Imi tresare un gand, ca o voce interioara care ma calmeaza si imi sopteste ca totul este bine. Realizez apoi ca eu am ales, de bunavoie, sa vin aici si sa traiesc aceasta experienta. Ma linistesc si mai mult si ii multumesc lui UNU ca mi-a permis sa vin aici si ca imi permite in continuare sa imi creez viata dupa bunul plac, constienta fiind de acest lucru sau nu.

Multumesc!