ORDINEA SPIRITUALĂ ȘI CEA MATERIALĂ. SUFLETUL ȘI MATERIA
Când sufletul se pierde, mintea devine o busolă care nu mai arată drumul; amândouă plutesc într-un haos fără țărmuri.
Din punctul meu de vedere, o persoană care trăiește în armonie cu propriile gânduri este ordonată atât în viața personală, cât și în cea profesională. O astfel de persoană înțelege că ordinea este fundamentul unei minți clare și liniștite, care duce în mod natural către o societate echilibrată.
Când vorbesc despre ORDINE, nu mă refer la DREPTATE. Mă refer la IUBIRE.
Adevărata ordine nu se bazează pe reguli, pedepse sau pe dorința de a demonstra cine are dreptate. Ci este alinierea interioară care vine dintr-o inimă înrădăcinată în iubire.
Când sufletul este ghidat de iubire, totul se așază natural la locul său — gândurile devin mai clare, acțiunile simple și curate.
Dreptatea aparține lumii, dar ordinea aparține lui Dumnezeu.
Sufletul poate fi cu adevărat ordonat doar prin iubire — niciodată prin frică, control sau judecată rigidă.
Numai o persoană clară și ordonată atât în suflet, cât și în minte poate da naștere la ceva la fel de pur iar mai apoi ordinea interioară se reflectă în mod natural în tot ceea ce gândim, spunem și facem
Ordinea naturală cere ca sufletul să fie ghidul, iar mintea să-i urmeze îndemnul. Și totuși, aici ne-am pierdut…
O persoană haotică este aceea al cărei suflet s-a pierdut în propriul haos. Când sufletul se simte pierdut, ascuns și neauzit, întreaga ființă începe să se rătăcească de la adevărata sa cale. Ne pierdem în lumea materială, trăind haosul la nivel fizic.
Și, încetul cu încetul, nu mai putem înțelege iubirea în adevărata ei esență și începem să vedem ordinea divină ca pe o structură lipsită de sens.
Aici ne pierdem cu toții și începem să experimentăm haosul — totuși aceasta nu este problema reală.
Uneori, pierderea și haosul sunt necesare pentru ca sufletul să renască și să-și regăsească drumul.
Problema adevărată apare doar atunci când rămâi pierdut prea mult timp.
Ce poate fi mai chinuitor decât să te pierzi într-un oraș și să nu-ți mai găsești drumul spre casă, rătăcind ore întregi, simțind dorința disperată de a te întoarce, dar fără să știi cum?
Unii rămân pierduți pe străzi, renunțând, în timp ce alții își caută toată viața casa pierdută până când ,în cele din urmă.o găsesc.
O persoană care simte că societatea și-a pierdut valorile esențiale și alege să trăiască retrasă nu este pierdută sau haotică, așa cum ar putea crede lumea agitată și stresată… ci pur și simplu alege să trăiască departe de zgomotul fără sens, de dorințele ilogice și de goana continuă care nu mai poartă niciun scop real.
Mulți dintre noi plutim fără țintă, trăind într-un haos interior, și aceasta pentru că am creat o societate care și-a pierdut legătura cu Divinitatea — o societate care își imaginează că poate sta deasupra Creatorului.
Aici se naște adevăratul haos: atunci când ne credem mai presus de Dumnezeu.
Ne îndepărtăm de Cel care ne-a creat, pierdem umilința și respectul și începem să credem că totul ni se cuvine.
Atunci devenim mândri și plini de ego, uitând adevăratul scop al existenței noastre. Pe acest drum, răni pe alții, provocăm conflicte,războiae și ne considerăm superiori față de toți și toate, crezând că a avea mai mult și a acumula cât mai mult ne definește valoarea.
Suflet în Haos
Sufletul suferă mult mai mult decât trupul. De ce?
Pentru că a venit aici să trăiască experiența pământească, plin de entuziasm și dornic să iubească și să se dăruiască. Uneori depune eforturi imense pentru a rămâne conectat cu Dumnezeu, însă haosul lumii îl înghite ca o floare carnivoră. În cele din urmă, surprinzător sau nu, se poate pierde în mulțime. Dar haosul este singura sa adevărată curățare… prin intermediul haosului sufletul își amintește cine este cu adevărat și își regăsește drumul către lumină.
Un suflet haotic aduce cu sine haosul fizic, lăsând urme adânci. Iar atunci când pierzi respectul pentru Cel care ți-a dăruit viața și pentru viețile celor din jur, ești cu adevărat pierdut și devii bolnav de suflet.
Un suflet bolnav, care nu caută să se vindece, va întâmpina suferință și durere chiar și după ce părăsește trupul.
Haosul, bun sau rău.
Haosul trăit, dar pe care cineva își dorește să-l ordoneze, poate fi privit ca un „haos bun” – un haos necesar pentru creștere și transformare. Este acel moment de rătăcire care ne provoacă să ne întrebăm cine suntem și ne oferă șansa de a ne reconstrui din temelii, cu mai multă înțelepciune și conștientizare. În acest tip de haos, chiar dacă pare destabilizator la suprafață, există o intenție profundă de regăsire și de reașezare a valorilor interioare.
Un „haos bun” este, de fapt, începutul unei ordini noi și autentice, care vine nu din control forțat, ci din înțelegere profundă și aliniere cu sinele și cu universul. Acesta este haosul care ne provoacă să creștem, să ne curățăm de ceea ce nu ne mai servește și să redescoperim adevărata noastră esență.
Și eu am trăit haosul și știu ce înseamnă să te simți pierdut. A fost cel mai greu moment din viața mea. M-am simțit separată de Cel care mi-a dăruit viața, iar atunci am cunoscut o suferință dincolo de puterea cuvintelor – o durere atât de profundă încât părea să-mi stingă sufletul și existența.
Nu există cuvinte care să descrie acea durere, căci era mai mult decât o simplă suferință – era dorul de ceva ce simțeam că face parte din mine, dar pe care nu-l mai găseam.
Doar prin acea furtună de sentimente am început să găsesc lumina, să înțeleg că dincolo de haos există întotdeauna o cale spre regăsire. Și știu sigur că acel moment mi-a dăruit, în cele din urmă, o conexiune mai profundă cu sufletul meu și cu sursa divină, deschizând în mine o fereastră către iubirea autentică și sensul adevărat al existenței mele.
Și nu s-a terminat încă; mai am atâtea sentimente de trăit și de învățat. Dar sufletul meu s-a purificat, iar acum a mai rămas doar haosul din jurul meu, care se topește ușor, lăsând în urmă doar înțelegere, respect și iubire.
"Voi sunteți dumnezei și toți sunteți fii ai Celui Preaînalt",insemnand ca:
"Omul este creat după chipul și asemănarea Mea și este destinat să devină un copil al lui Dumnezeu, dacă își dezvoltă spiritul prin iubire și credință."
Aceasta sugerează că, deși omul nu este Dumnezeu în sine, el are capacitatea de a se apropia de divinitate prin dezvoltarea spirituală și trăirea în conformitate cu voința divină.
În fiecare zi primim nenumărate oportunități să ne întoarcem acasă, și totuși nu o facem. Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu te pedepsește; înseamnă că nu ești încă pregătit să te întorci acasă. Dacă ai fi fost pregătit, ai vedea că fiecare pas pe care îl faci te duce spre casă — și totuși, alegi să mergi înapoi.
Add comment
Comments