Lacrimi de Bucurie și Tristețe

Ma inspira pasarile, natura, oamenii. Ma inspira lumina, dar si intunericul. Inima mea plange... uneori de fericire, alteori de tristete. Iar acum fericirea ma invaluie si se revarsa in lacrimi de recunostinta, si...

Plang de fericire cand ma simt imbracata in prezenta Lui, incat ma topesc in iubirea Sa, si plang de tristete, stiind ca cele mai dese momente sunt atunci cand voi fi atat de departe de El. Plang de fericire pentru cei care Il simt si Il cunosc pe Dumnezeu si de tristete pentru cei care Il cauta in locuri in care nu exista si nu a existat niciodata.

Plang de fericire cand vad frunzele dansand in vant si de tristete cand ma gandesc ca maine vor cadea pe pamant. Plang de fericire la vederea unui camp verde plin de flori, si plang cand vad un desert aparent lipsit de viata. Plang de bucurie cand vad un animal liber in natura si de tristete pentru cele inchise in custi, private de libertate.

Plang pentru iubirea pe care am gasit-o si pentru omul care ma iubeste neconditionat, dar si pentru momentele in care nu reusesc sa-i intorc iubirea la fel de intens. Sunt recunoscatoare pentru familia minunata care ma iubeste atat de mult, si trista pentru momentele cand nu le pot arata indeajuns cat ii pretuiesc. Plang la vederea unui cuplu de batrani care inca se tin de mana, dar si pentru cei care nu au cunoscut niciodata o astfel de iubire. Si, in final, plang de fericire cand vad un copil ingrijit si iubit de parinti si de tristete pentru cei care dorm in frig si sunt flamanzi.

In acest moment de sensibilitate inteleg dihotomia divina care este iubire si frica, bine si rau, sus si jos. Si nimic nu este intamplator, ci este ca Dumnezeu sa se experimenteze pe El insusi, ca fiind separat de El. Incep sa inteleg de ce exista dualitatea si de ce totul este asa cum este. Inteleg, atat cat pot, iubirea lui Dumnezeu fata de noi, suflete intrupate pe Pamant, poate de sute de ori, din dorinta noastra nemarginita de a experimenta universul.

Si totusi, dualitatea pe aceasta planeta a fost creata de noi, oamenii. Noi am creat uratul si frumosul, iubirea si frica. Noi am creat stereotipuri pe care, la inceput, le-am iubit, iar mai apoi le-am urat. Noi am creat pacea si razboiul, ca mai apoi sa le iubim si sa le uram pe amandoua, uitand intr-un final de iubire si pierzandu-ne total in lumea iluzorie.

Tot ceea ce exista pe acest pamant este creat de noi de la inceputul inceputurilor. E greu sa iti asumi responsabilitatea pentru pacatele stramosilor nostri, dar putem sa renuntam la ideologii invechite de sute si mii de ani. Putem crea o lume noua in care iubirea sa fie tot ceea ce exista, dar oare suntem pregatiti?

Tu, te simti pregatit?

Am coborat aici, din lumina cereasca si iubirea infinita, pentru a cunoaste intunericul si limitarea, ca mai apoi sa ne ridicam din nou alaturi de El. Acum inteleg ca momentele cele mai negre nu fac decat sa ne aduca mai aproape de lumina. Fiecare cadere ne ridica si mai sus, si cu cat iubim mai mult si nu renuntam la iubire, cu atat mai mult ni se lumineaza calea.

„Tu nu vei putea ura pe nimeni niciodata.” Aceasta este fraza pe care Alberto Bacoi a scris-o in cartea lui Mikel. Si nu doar pentru el, ci pentru toti cei care au dat la o parte de pe ochii lor valul minciunii si al fricii. Eu nu mi-am pierdut niciodata iubirea fata de Dumnezeu si fata de oameni. Nici atunci cand unii au incercat sa ma faca sa cred ca iubesc prea mult si ca nu toti merita iubirea. Nu am putut uri si nici nu voi putea vreodata.

Si daca te intrebi unde este Dumnezeu, uita-te in jurul tau – esti inconjurat de El. Iar daca te intrebi cine este Dumnezeu, priveste-te in oglinda. El este in tine si in mine si in tot ceea ce te inconjoara. Daca te intrebi de ce nu Il auzi pe Dumnezeu, asculta-ti inima si nu zgomotul lumii. Inima mea imi sopteste ca Dumnezeu este iubire, o iubire de neinteles pentru mintea umana. Si pentru a intelege aceasta iubire, trebuie sa renunti la ceea ce ai fost invatat de lume. Iesi din mintea ta si intra in mintea Lui.

Decizia iti apartine!